Toamna acestui an a fost una specială pentru mălinari şi nu numai. Şi nu ne referim aici la vremuri – cronicarul avea dreptate, „bietul om” e oricum „sub vremi” –, ci la poeţi şi la poezie, aceasta „a patra dimensiune a lumii”, cum o numea George Călinescu.
La începutul acestei ierni, la numai două zile după Sfântul Andrei, vremea lupilor spulberând „scântei din zăpadă”, poetul Labiş ar fi avut 75 de ani. Şi nu putem să nu gândim la câte-ar mai fi putut să fie în deceniile pe care un destin crud i le-a refuzat într-o noapte lungă cât o eternitate a unui alt decembrie...
La Mălini, decembrie e întotdeauna un amestec de bucurie şi tristeţe, aşa cum de fapt e şi lumea, o vastă învălmăşire de contraste. Mălinarii au fost întotdeauna jumătate humuleşteni hâtri şi jumătate sadovenieni metafizici. De sărbători contrastul pare şi mai evident. Vocaţia lor lirică e uimitoare. Tot ce-au trăit peste an devine cântec, şi nu se mai întreabă nimeni a cui e „gura”. Satira nu ocoleşte pe nimeni. În tradiţiile şi obiceiurile de Anul Nou, jocul caprei ocupă însă un loc cu totul aparte. Şi este un joc cu totul aparte, o dovadă că aici păstoritul a fost întotdeauna o îndeletnicire de bază, iar muntele Stânişoară – raiul turmelor. Sunt lucruri pe care poetul le-a iubit şi le-a transpus în vers, cu bucurie şi recunoştinţă că ele există, lucruri de care îi era dor când se afla departe de casă şi amintirea lor îi alina sufletul mereu neliniştit: „O, lumea cenuşie cum se spărgea deodată/ Şi năvălea într-însă al datinei popor!/ Strălucitoare capre cu lâna colorată? Şi toboşari din basme săltând într-un picior!” („Scrisoare mamei. De Anul Nou”).
